EXCLUSIV | Vlad Miriță vrea să se mute la țară: “Visul meu este să ne relocăm la fermă și acolo să îmbătrânim”

Vlad Miriță vrea să se mute la țară în viitorul apropiat. El vrea să-și ia soția și să îmbătrânească lângă animale, în natură.

Vlad Miriță vrea să se mute la țară, împreună cu soția. Artistul este pasionat de agricultură și și-a propus ca în viitorul apropiat să–și poată permite să se stabilească la țară, ca să-și petreacă timpul în fermă. Tot acolo și-ar dori să–și crească și copiii. Momentan are un singur băiat, însă nu vrea să se oprească aici, după cum ne-a declarat recent artistul.

Artistul ce face parte din spectacolul aniversar Disney 100 – The Concert, ce va avea loc pe 2 noiembrie, la Sala Palatului, are o poveste interesantă de viață. Vlad Miriță a fost păcălit de soție după ce i-a dat inelul de logodnă!

Vlad Miriță vrea să se mute la țară, să trăiască printre animale, în fermă

Cea care astăzi îi este soție și care i-a dăruit și un copil i-a ascuns câteva detalii despre viața ei. Soția lui Vlad Miriță i-a spus însă adevărul, cu puțin timp înainte de nuntă, printr-un mail destul de lung. Reporterii Ciao.ro au aflat chiar de la artist ce poveste interesantă a trăit cu puțin timp înainte de a spune ‘Da’ în fața Altarului.

Vlad, în muzică ai fost asemănat cu Andrea Bocelli. Este acest lucru o provocare permanentă pentru tine?

Prin anii ’90, începutul anilor 2000, îmi doream cu ardoare să particip la o emisiune, se numea ”Ploaia de stele”, la Televiziunea Română. Acolo trebuia să imităm alți artiști. Te îmbrăcai și la fel, era un fel de ”Te cunosc de undeva” cu excepția că tu, ca bărbat, nu te îmbrăcai în artiști femei și invers – adică nu se făceau roluri de travesti.

Și eu ascultam în perioada aia Andrea Bocelli. Îmi plăcea foarte mult, îl ascultam aproape obsesiv și tot așteptam să particip la emisiunea asta. Mă aveau în baza de date. Nu exista Internet, nu exista YouTube, veneam eu în București, la ei în redacție, îmi dădeau materiale, castete video cu Andrea Bocelli. Trebuia să îl și văd, să mă comport ca el. Și de vreo 3 ori m-au chemat în studio să particip la filmări, să mă acomodez cu atmosfera.

Mi-au spus: ”Gata! Duminica viitoare ești în emisiune.” După care m-au sunat și mi-au spus: ”Hai că cealaltă săptămână”. Mi-au făcut de vreo trei ori așa, iar la un moment-dat zic: ”Neah, hai că plec la mare.” Am plecat la mare și m-a sunat că gata, sunt în emisiune. Am zis că am răcit foarte tare, deci acum nu pot să vin în emisiune. Întâmplarea a făcut ca săptămâna care a urmat chiar să răcesc, după ce am venit de la mare. Și nu am mai avut ocazia să îl interpretez pe Andrea Bocelli.

Vlad Miriță, despre Andrea Bocelli: „Având în vedere că are acest handicap, este orb, aș fi crezut că e un om mai introvertit, poate mai trist un pic. Dar, nu! Era foarte vesel”

Cert e că în perioada aia atât l-am ascultat, urmărit și l-am asimiliat încât, imediat în anii următori, când am participat la Festivalul de la Mamaia în 2002, aduceam destul de mult cu el. Și a strigat cineva din public, la o repetiție, la Mamaia: ”Andrea Bocelli!” Câțiva jurnaliști erau acolo și au preluat chestia asta. Au fost câteva titluri cu Bocelli de România. S-a cam lipit povestea asta de mine și m-a urmărit de-a lungul timpului.

Mă onorează, în primul rând! Andrea Bocelli e un mare artist. Chiar este un mare artist, cu o voce extraordinară. Și nu neapărat că e o provocare permanentă, că nu mă străduiesc să îl imit, cel puțin acum nu mă mai străduiesc – atunci asta trebuia să fac în emisiunea respectivă. În schimb, am avut marea bucurie să îl cunosc personal în Italia, în 2009. A fost un concert la Via Reggio și ne-am intersectat acolo. L-am cunoscut și mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. E un om foarte fain.

Având în vedere că are acest handicap, este orb, aș fi crezut că e un om mai introvertit, poate mai trist un pic. Dar, nu! Era foarte vesel, foarte dezinvolt, glumea. A fost o încântare. Mă onorează această comparație.

Vlad Miriță, pe scenă la spectacolul aniversar Disney 100 – The Concert

Și, iată că, acum ești parte din spectacolul aniversar Disney 100 – The Concert. Cum te simți și cum va fi show-ul?

Mă simt bine, ca un nostalgic al copilăriei, pentru că am consumat destul de mult Disney la viața mea, chiar dacă în copilăria mai târzie. Eu, fiind născut în 1981, am prins desene pe bulgari multă vreme și la ”Album duminical”. Eu sunt din generația care ne uitam la ”Miaunel și Bălănel”. Dar sigur, după, am băgat mult Disney.

De-abia aștept să vină 2 noiembrie. Vreau să îl iua în seara aia, la Sala Palatului și pe Iustin, care acum are aproape 6 ani. Cred că îi va plăcea. E și o provocare, pentru că mă scoate un pic din repertoriul obișnuit și mă pune în pielea unor personaje de desene animate. Dar, fiind un copil precoce – când eram mic aveam mintea de acum – cred că mă voi descurca foarte bine (râde). Fiind marca Disney va fi ceva deosebit.

Este și orchestra Valahia, cu 56 de intrumentiști, avem și un ecran mare pe care vor rula imagini din filme celebre Disney. Cânt alături de îndrăgitele Alina Sorescu, Alina Eremia și Ana Cebotari. În plus, vom avea alături și niște artiști internaționali extrem de talentați.

Spuneai că oriunde ai fi în lumea asta și oricât de mult succes ai avea în muzică, simți chemarea locului în care te-ai născut. De ce?

Nu știu de ce se întâmplă. Cred că o vreme am crezut că sunt eu ceva deosebit, așa. Că îmi iubesc eu mai mult țara față de alții care pleacă și faptul că eu gândesc în acest mod și simt astfel mă face să fiu mai deosebit. În realitate, cred că e un dat sau un dar, pe de o parte.

Vlad Miriță: „Iubesc foarte mult țara asta, așa cu toate probleme astea ale ei”

Pe de altă parte, e și un privilegiu să și poți să te întorci daca chiar vrei. Pentru că sunt mulți români de-ai noștri pe care viața i-a împins în alte locuri, prin alte țări și sunt convins că mulți își doresc să se întoarcă și nu pot, nu le permite contextul financiar, etc. Deci, o privesc și ca pe un mare dar întrucât atunci când sunt plecat și îmi vine să mă întorc, mă pot întoarce. Ceea ce e mare lucru!

M-am obișnuit așa, așa am crescut. M-am legat foarte mult de oamenii de aici. Am prieteni foarte mulți, familia, acum 7 ani de la nuntă – cu atât mai mult familia s-a închegat aici. Dar nici înainte nu am avut nici dorința, nici sentimentul că aș pleca. Și când am plecat, cu cât am stat mai mult timp, mă mâncau tălpile să mă întorc înapoi acasă. Cel mai mult am stat plecat trei săptămâni.

Deci, iubesc foarte mult țara asta, așa cu toate probleme astea ale ei. Cumva, de-a lungul istoriei, tot timpul au fost probleme pe aici, pe la noi. Nu întâmplător, că suntem așezați din punct de vedere geografic astfel încât avem o poziție la intersecția polilor de putere. Și tot timpul aici e presiune iar ea se traduce în tot felul de neajunsuri și tot ce vedem că se întâmplă.

Înainte să-i devină soție, jumătatea lui Vlad Miriță trebuia să accepte condiția să se mute la țară

Nu facem nici noi excepție, cum nu au făcut nici generațiile trecute. Dar cu toate astea, eu simt că e important să îți ții locul tău, să stai, dacă poți, acolo unde ți-e rădăcina. Chiar dacă, poate finaciar, ar fi fost mai bine să plec, una peste alta cred că sufletește am fost și sunt mai câștigat să rămân aici. Dar, repet: cred că sentimentul ăsta pe care îl am e un dar și, totodată, și posibilitatea ca într-o lume din ce în ce mai globalizată și dezrădăcinată să îmi permit luxul să rămân acasă.

Nu ai știut câți ani are soția ta decât cu aproape 2 luni înainte de nuntă. Cum așa?

Cred că au fost vreo 4-5 luni înainte. E clar că nu am știut până nu am cerut-o de soție. Am cerut-o la 6 luni după ce am cunoscut-o. Și la aproximativ o lună de zile ea mi-a trimis un mail destul de lung, în care mi-a scris așa … de departe, ușor-ușor, cu grijă, că de fapt ea nu are câți ani credeam eu că are, că nu e la facultate cum mi-a zis că e, că ea acum, înainte de nuntă – ne-am căsătorit pe final de August, pe 28, trebuie să își dea Bac-ul. Era clasa a 12-a (râde).

Nu mi-a spus, pentru că în discuțiile noastre pe care le-am avut înainte să ne întâlnim a venit vorba de diferențele de vârstă și am întrebat-o câți ani are. Iar ea nu mi-a spus imediat și eu aș fi spus ceva de genul ”Sper că nu ai 18 ani, că mă arunc de la balcon” sau ceva de genul ăsta, făcând o glumă. Și ea atunci, probabil de frică să nu cumva să fac asta, s-a gândit la binele meu și a vrut să mă protejeze.

Cum l-a păcălit soția cu puțin înainte de nuntă? Vlad Miriță a aflat adevărul printr-un mail

De fapt, în realitate, ea a spus că i-a fost teamă că nu iau în serios toată povestea și a preferat să îmi ascundă, ca să ne cunoaștem mai bine. Traduc eu acum: ca să apuc să mă îndrăgostesc, ca să devin prizonierul acestei iubiri, să nu mai pot da înapoi. Asta a fost, de fapt, strategia. Și i-a ieșit, pentru că, într-adevăr, dacă eu aș fi știut de la început câți ani are, n-aș fi dat curs poveștii. Chiar sunt 100% convins de asta.

Când am aflat, deja o cerusem de nevastă, era clar prea tarziu. Sigur că am vorbit cu părintele meu duhovnic – și al nostru, deoarece fusesem cu ea la el, ca să i-o prezint – și cumva i-am cerut sfatul și binecuvântarea. Pentru că deciziile astea importante se iau cu binecuvântare de la duhovnic. Cel puțin, eu așa am făcut. Și i-am spus iar părintele a făcut o pauză.

Am crezut că i-a căzut telefonul din mână. Am zis: ”Părinte, Măriuța nu e la faculate cum știam noi, ea acum trebuie să dea Bac-ul. Are 18 ani, împlinește 19 înainte de nuntă.” A făcut pauza și a zis: ”E bine dacă are 18 ani și dă Bac-ul înainte de nuntă. Bine că nu e minoră”. A început să râdă.

I-am zis că ea mi-a spus că mi-a ascuns acest aspect, că m-a păcălit ca nu cumva să renunț înainte devreme la treaba asta. Iar el a adăugat: ”Da, cu tine numai păcălit merge. Spune-i că o felicit!” Și gata, s-a lipit toată treaba cu binecuvântarea părintelui. Da, pentru că aveam eu chestia asta, să nu fie foarte mare diferența între noi. Și cât am avut eu grijă să nu se întâmple asta, fix asta s-a întâmplat (râde). Între noi sunt 16 ani diferență.

Când vrea Vlad Miriță să se mute la țară, ca să crească animale?

Totuși, tu ai făcut pasul cel mare pe la 36 de ani. De ce ai așteptat atât de mult timp?

Având în vedere contextul social și cultural din ziua de azi, nu e chiar așa de mult la 36 de ani. Dacă mă întrebi pe mine, cu mintea de acum, e foarte mult. Adică și eu consider că m-am însurat foarte târziu. Dar, având în vedere că m-am însurat cu această femeie, care e cu 16 ani mai mică decât mine, nu mă puteam însura cu ea, pentru că era mult prea devreme pentru ea.

Consider că Dumnezeu a făcut să întârzii atât de mult, ca ea să crească suficient de mare să pot eu să o remarc. Dacă avea 12 ani, nu puteam să o remarc. E clară treaba (râde). Dar așa, la 18 ani, am putut-o remaca foarte ușor. Ca o confirmare a faptului că a fost bine așa: acum avem un copil care are 5 ani și 8 luni și uitându-mă la el îmi e clar că Dumnezeu a vrut ca eu să mă întâlnesc cu Maria ca să se nască în mod imperativ Iustin.

Chiar am avut această discuție cu ea, uitându-ne la el: ”Băi, tu îți închipui lumea asta fără el?” Nu, nu ne putem închipui, pentru că este un copil așa, vesel, iute, imaginativ, creativ. Ne cam întinde nervii la maxium de multe ori, într-adevăr, dar e cea mai bună confirmare că treaba e bună. Nu am așteptat degeaba.

„La mine a durat ceva timp să mă hotărăsc să mă însor”

Cum de ai decis că ea este aleasa?

Să dau un pic de context: la mine a durat ceva timp să mă hotărăsc să mă însor. Eu aveam în cap să mă însor, dar aveam 20 și ceva de ani și nu mi se părea ceva ca o prioritate. Era ceva sigur, dar nu urgent. Au trecut anii în felul ăsta până în punctul în care, prin 2012, 2013, am zis eu că trebuie să urgentez și să mă însor. Aveam cam 33 de ani. Treaba e că, după ce o treci la priorități, durează. Că nu poți să te însori cu oricine.

Mai ales că, la momentul respectiv, nu aveam o relație serioasă. Venisem după o relație mai lungă, dar nu mai aveam. Trebuie să cunoști omul înainte, etc. Am început să aplic un procedeu de selecție. Aveam o lista cu chestiuni care trebuia bifate. Una dacă lipsea de acolo, nu mergeam mai departe. Și mi-am dat seama că aici e problema celor care se gândesc că trebuie să își facă o familile: dacă persoana cu care își petrec timp e drăguță, bifează o parte din calitățile sau valorile necesare, e suficient.

Și stau 1 an sau 2 ori 3 ani și își dau seama că nu se pot armoniza, că fiecare vrea altceva și atunci se despart. Dar pierd practic niște ani. Sigur că unii o trec la experiență de viață, la o poveste frumoasă de dragoste care s-a terminat. Dar, dacă toate poveștile astea de dragoste se tot repeta așa și se tot adaugă, ele totuși te uzează sufletește, te consumă.

„Oamenii nu sunt obiecte. Oamenii sunt oamenii, te atașezi, nu e ușor să te desparți după ce te atașezi”

Pentru că oamenii nu sunt obiecte. Oamenii sunt oamenii, te atașezi, nu e ușor să te desparți după ce te atașezi și iarăși durează o perioadă. Și tot așa. Într-un final e o piedere de timp. Și al tău și al persoanei pe care ai ținut-o blocată 2-3 ani. Atunci am început să fiu foarte drastic în selecție. Dacă din 4, 5 obiective lipsea unul, gata! Treceam mai departe. Nu mai stăteam. Putea să fi fost frumoasă, să fi fost orice… Așa, cu lista asta, am mers vreo 1 an și jumătate, doi până am întâlnit-o pe Măriuța care a spus ”da” la tot ce am zis eu acolo. Era prima care a zis ”da” la tot.

Eu eram foarte atent. Trebuia să fie credincioasă, pentru că mie îmi place să merg la biserică. M-am prins eu după mulți ani că e bine cu mersul la biserică, întrucât omul e în bătaia vântului și se pierde ușor, biserica ajutând foarte mult. Trebuia să aibă această preocupare și o avea din familie. Apoi, trebuia să vrea copii. Și nu unul, ci mai mulți – am zis eu atunci. A zis da, deoarece ea era al 4-lea copil din 4.

Vlad Miriță: „Am eu această mare pasiune cu agricultura, cu ferma, cu zootehnia”

După aceea, am zis eu că sunt artist și viața de artist e așa cum e: mai plec, mai așa… Trebuie să știe și să înțeleagă. A zis că nu e nicio problemă. Apoi mai am eu această mare pasiune cu agricultura, cu ferma, cu zootehnia. Că visul meu este, la un moment dat, nu foarte târziu, să ne relocăm la fermă și acolo să trăim, să ne creștem copiii și acolo să îmbătrânim – în fermă, cu animalele, cu tot ce trebuie. A zis da.

Așa că mi-am spus: ”Frate, da! Am găsit!” Ah, să nu aibă vicii: să nu fumeze. Era importantă asta cu fumatul. Sigur că după ce a zis ”da” la toate și am luat-o de soție nu a mai fost chiar așa (râde). Nu am reușit să facem mai mulți copii așa repede cum voiam eu. Poate ne ajută Dumnezeu și mai facem, sper, măcar unul, dacă nu doi. Discuția a fost pentru patru. La fel cu ferma: mai întârziem un pic, a fost și pandemia, ne-a încurcat un pic. A zis că ea nu se mută așa, fără să fie lucrurile bine puse la punct acolo.

„Poate mutăm ferma cu totul în altă parte”

Pe de o parte o înțeleg, pe de altă parte era și mai la început și își face un pic de experiență profesională – că a ieșit direct din liceu în viața de familie și a trebuit să am un pic de răbdare. Dar, se pare că totuși acum lucrurile încep să se întoarcă de unde am plecat. Adică, într-adevăr, ea e din ce în ce mai preocupată să vedem cum facem și să găsim un loc undeva, să ne mutăm – poate mutăm ferma cu totul în altă parte, poate unde e acum, vedem. Pe de altă parte, și cu copiii – ne dorim să îl facem pe următorul. Sigur că înainte de toate trebuia să îmi placă.

Chestionarul venea după primul impact care presupune să fi fost, cum se spune azi: chimia aia de care toată lumea are nevoie. Și asta a fost imediat. Dar nu era suficient, trebuia să fie și celelalte.

Vlad Miriță vrea să se mute la țară: „Visul meu este de-a sta la fermă. Nu se întâmplă asta”

Cum este viața ta acum, trăind parcă într-un roman de odinioară, legat de fermă și fericit atât personal cât și profesional?

Nu e așa idilică, pentru că nu am reușit să creez contextul ideal pentru noi. Visul meu este de-a sta la fermă. Nu se întâmplă asta. Eu pendulez destul de des între București și Târgoviște unde am o fermă. Ea vine mai rar deocamdată. E și locată cu serviciul în București. Eu tânjesc după momentul ăla în care vom sta efectiv în fermă și de acolo să plecăm la nevoie, să vizităm ceva sau să facem shopping ori să vedem un film. Dar, în general, să stăm acolo.

Acum stăm în București. Eu mă duc la Târgoviște, mă întorc. Plec la concerte, mă întorc. Și așa mai departe. Mai cuplăm plecări din astea, dacă sunt concerte în niște locuri mai frumoase unde se poate vizita și sta câteva zile să ne bucurăm de 2-3 zile de concediu, mai facem asta. Dar încă nu sunt în punctul în care să fiu super mulțumit.

Probabil că m-am săturat de drumuri multe. De-o viață numai pe drumuri stau. Cum zicea maică-mea: ”De când te știu, numai cu bagajul te știu.” Pentru că am copilărit la bunici, cum era pe vremuri. Mamele stăteau cu copilul câteva luni cât era concediul maternal. Era mai puțin ca acum. Toată lumea avea părinți la țară și, automat, copiii, pac!, erau preluați de bunici până la școală. Și mă cărau cu sacul de haine la bunici.

„Să pot să îmi permit luxul să stau mai mult pe lângă fermă”

O perioadă stăteam la bunicii din partea tatălui. Apoi luam sacul de haine și mă mutam în partea cealaltă la bunicii din partea mamei. Și acum tot așa: umblam cu geamantanele de colo-colo și după atâtea drumuri și ani numai cu bagajul după mine simt nevoia să stau într-un loc. Sper să ajung ziua asta să stau mai mult într-un loc. Dar cred că undeva peste 5 ani, dacă vom fi sănătosi, dacă lucrurile vor fi bune. Să pot să îmi permit luxul să stau mai mult pe lângă fermă.

Altfel sunt foarte împlinit, recunoscător pentru tot ce am, în special pentru familie, pentru soție, pentru copil – îl consider cea mai mare realizare a vieții mele, mult peste profesie și alte bucurii profesionale. Partea personală mă împlinește cel mai mult.